Posteritatea omului pe care Nicolae Iorga îl considera cel dintâi român, în sensul modern al cuvântului, a fost, vreme de un secol și jumătate, una nu tocmai recunoscătoare. (…) Primul român care a cutezat să spargă boicotul tăcerii din jurul „Secundei Leopoldine” a fost Inochentie Micu‑Klein, preferat ca episcop al românilor uniți din Transilvania de împăratul Carol VI, deși era încă student la Tirnavia, în 1729.

Inochentie a cunoscut conținutul legiuirii leopoldine din 1701 înainte de a deveni episcop unit de Făgăraș. Dovadă este faptul că, îndată după înscăunarea la Blaj, a declanșat seria răsunătoarelor sale acțiuni pentru recunoașterea și aplicarea ei în viața politică și socială a românilor, cu revelația dureroasă că românii au pierdut peste trei decenii de istorie prin această escamotare. Nu se cunosc încă resorturile de profunzime care l‑au împins pe Inochentie în vâlvătaia luptei politice, unde aparent nu avea sorți de izbândă. Cert este că impulsul i‑a marcat nu numai întreaga viață, ci mai ales imaginea în posteritate, cu toate că acest om, înzestrat cu o energie exorbitantă și cu o voință de nezdruncinat, n‑a fost doar un împătimit al politicii, ci și‑a îndeplinit în mod strălucit misiunea de ierarh și slujitor al bisericii sale pe toate planurile: sacerdotal, pastoral, administrativ și cultural.

Este întemeietorul nu doar al Blajului, ca reședință a confesiunii române unite cu Roma, și al catedralei cu cel mai impozant iconostas răsăritean din țară, ci și al structurilor instituționale care trebuiau să anime noul centru de iradiere spirituală.