După revoluţia din decembrie 1989, manuscrisul acestei voluminoase lucrări, ca şi manuscrisele celorlalte zece cărţi postume apărute între timp la Editura „Vremea”, a continuat să rămână ani buni în arhivele de taină ale Serviciului Român de Informaţii, de unde au fost „eliberate” abia în 1997. Din păcate, nu toate.

„Cronicar umil al vremurilor tulburi şi încâlcite” pe care le trăieşte, dar şi „un fel de Cruce Roşie vigilentă, gata să panseze răniţii la primul apel”, Petre Pandrea se revendică în permanenţă din cinul mandarinal, „clasă aparte, unică şi dominantă prin graţie, jertfă, duh şi creaţie, peste principi, peste dictatori ai tinichigismului proletaroid valah, peste industriaşi, peste negustori”. Dar apartenenţa aceasta avea şi reversul său nedorit: „Noi ne dăm la o parte cu politeţea unor fii de regi în faţa mitocanilor şi a valeţilor beţi. Nu oftăm şi nu plângem, fiindcă nu este de demnitatea noastră”.