Despre Eminescu am scris la început pentru tineri, dintr-un fel de indignare, aceea că nu mă îndrumase nimeni mai devreme spre articolele sale din presa vremii, total necunoscute mie, deși îi citisem opera literară. În timp, mi-am dat seama că un adolescent sau un student al societăţii din urmă, lăsat ani întregi în voia hazardului și a sistemului actual de învățământ, nu va mai putea avea impulsul de a deschide o carte de sau despre Eminescu și, în general, nu va mai fi receptiv la nimic – privește și ascultă inert, citește doar câteva pagini. Acesta nu se va mai îndrepta spre Eminescu dacă nu a existat, în prealabil, în copilărie, o legătură cât de firavă cu el. Acum, la cincisprezece ani de la apariția primei cărți, am scris despre Eminescu pentru copiii cărora li se citește de mici, pentru ca, mai apoi, ei înșiși să deschidă cărțile cu bucurie și să înceapă să iubească ceea ce descoperă, cunosc și înțeleg: Dumnezeu, familie, națiune, pământul țării, obiceiuri, povești și poezii, idealuri transmise din generație în generație de câțiva români cu adevărat mari – de la domnitorii de seamă la marii duhovnici, de la inventatori și pionieri în diferite domenii la scriitori și gânditori.

Miruna Lepuș

Întâlnirea cu Eminescu este dar dumnezeiesc și nu există ceva mai de folos copilului decât această minunată întâlnire. Cartea de față, scrisă cu talent și cu o sensibilitate de o rară delicatețe și discreție, cuprinzând în raza ei deopotrivă momentele cruciale din viața marelui poet, împletite cu poezii izvodite în cumpătul lor, deschide pentru copii și părinți, deopotrivă, ușa spre lumea din oglinda vie a operei și a vieții „românului absolut”, Mihai Eminescu.

  Prof. univ. Dr. Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române

Pe vremea când Alexandru Vlahuță, G. Coșbuc sau St. O. Iosif scriau cărți pentru elevi despre istoria românilor și despre marile personalități ale culturii noastre, exista o comandă socială pentru ele. Regele României și Ministerul Instrucțiunii comandau aceste cărți. Mai târziu, după 1947, comanda socială a venit din partea statului. Acum nu mai există comandă socială, ci doar conștiința datoriei scriitorului față de cei trecuți și față de cei prezenți și viitori. Scriitorii acționează pe răspunderea lor ca verigi de legătură, ca „scântei în alergare” cum spunea Vlahuță, între trecutul permanent și viitorul tot mai incert din cauza unui prezent precar cultural.

Cartea Mirunei Lepuș reprezintă un act de rezistență față de procesul de înstrăinare de sine prin care trec, cu sprijinul unui întreg sistem cultural și educațional dominat de adulți mercenari sau iresponsabili, copiii români de azi. Într-o epocă în care „învățarea activă și personalizată” înseamnă scufundarea copilului în realitatea virtuală și învățarea cu un tutore digital, această carte îmbină istoria literară cu sugestii de activități menite a-i apropia pe copii de Mihai Eminescu. Eminescu străbate ca un mezin de împărat toată istoria noastră modernă. A-i îndepărta pe copii de el înseamnă a-i lipsi de posibilitatea de a trăi fericiți până la adânci bătrâneți de nu chiar și după aceea. Această carte îi călăuzește cu afecțiune și pricepere pe copii și adolescenți pe cărările României eminesciene ajutându-i să străbată cu gândul și cu pasul o lume esențială pentru integritatea noastră.

Mircea Platon