Desigur că la un moment dat se iubeau, dar se ajungea destul de târziu la asta, s-ar putea spune cu un fel de sfială sau nesiguranță, deși nici unul din aceste cuvinte nu este exact. Ceea ce părea să fie însă și mai ciudat era faptul că pentru restul nopții nu mai împărțeau același pat. Fiecare se retrăgea într-un loc, care nu era totdeauna același, și chiar dacă se întâmpla să rămână într-un spațiu mare, cum ar fi podul mansardat, își luau câte un pat sau un divan jos, în locuri cât mai îndepărtate unul de altul, părând să-și construiască astfel fiecare un spațiu virtual, asemeni unui adăpost. Iar ciudățenia mergea și mai departe. În timpul nopții, unul sau altul se scula, îl căuta bâjbâind pe celălalt, apoi se strângea lângă el, rămâneau așa un timp ascultându-și respirațiile și doar prelingându-și degetele pe epidermele uscate care ar fi putut, dacă acuitatea auzului le-ar fi fost mai mare, să se audă foșnind ca niște frunze vii, apoi se despărțeau, fiecare întorcându-se in culcușul lui sau schimbându-le între ele.