Nu împlinisem încă şapte ani, atunci când l-am cunoscut pe Valeriu Papahagi. Mai târziu, când doream să materializez cumva ideea de „savant”, mă gândeam la Papahagi şi la biblioteca lui. Printr-un curios joc al destinului, am ajuns să editez o carte a lui Valeriu Papahagi, care făcea parte dintr-un manuscris „gigant” despre istoria aromânilor. Născut la Cruşova, Valeriu Papahagi și-a petrecut primii ani din viaţă la Constantinopol. A studiat la București, Veneţia şi Paris. Nicolae Iorga l-a îndrumat în scrierea tezei sale de doctorat (ce trata legăturile negustorilor moscopoleni cu Veneția). Cu toate acestea, a rămas un simplu profesor de istorie. Soarta a părut să-i surâdă mai târziu, când a fost ataşat cultural şi de presă, în Spania. Centrifuga istoriei l-a aruncat din nou în anonimat. Supravegheat de Securitate, Valeriu Papahagi s-a refugiat în ghidarea tinerilor ce voiau să învețe istoria sau limba spaniolă. Spre sfârșitul vieţii, s-a întors din nou către lumea armânească. Am încercat, în această carte, să prelungesc amintirea vieţii lui Valeriu Papahagi, fiindcă un om moare doar când este uitat. (...) Documentele folosite în această carte provin, majo­ritar, din trei surse: arhiva Valeriu Papahagi, dosa­rul de la C.N.S.A.S. și articole de presă. Am decis ca intervențiile în ortografia documentelor să fie cât mai puține (rezumându-mă la a corecta doar greșelile evi­dente).

Alexandru Gica