Într-o lume post-pandemică, când limbajul, sub asediul unor realități neobișnuite, se străduiește să numească angoase noi cu vorbe vechi, poeziei îi revine un rol de medi­ator. În lipsa constrângerilor obiectivului, ea ne fixează în universal cu penița delicată a metaforei și a alegoriei, mai degrabă decât prin incizia precisă a denotativului.

„În vremuri ca acestea, de boli și terori,/ Frumusețea se retrage neștiută-n tăcere…” notează Lucian Cojocaru, aflat la al treilea volum de poezii, Poet fără carte, după Cuvinte nepricepute și Nespus. Ni se revelează astfel cheia creației – căci cine altul decât un poet desprins de limitările imediatului, de conformismul „cărții” poate surprinde frumuse­țea ascunsă în dramele vremurilor noastre?

Claudia Drăgănoiu