Ce se mai poate spune despre Celine? Apăsătoarea solemnitate de care s-a înconjurat, antum și postum, această „instituție” e inhibitorie și în același timp provocatoare. Aparent, totul a fost spus, de la elogiul necondiționat și mumifiant până la oprobriul absolut, trecând prin analizele cele mai fastidioase, de docta subtilitate, sau prin vivisecții fără menajamente. Etichetele și (pre)judecățile definitive mai fac încă tristă cariera. Un secol de coterie și didacticism critic nu dispare fără a lăsa sechele. Există un singur punct comun al acestui triptic intrat deja în conștiința critica - oriunde se pronunță numele acestui scriitor sinonim cu scandalul, rumoarea e inevitabilă, nu se mai poate discuta decât în tonalități categorice și înalte. Viziunea noastră despre Celine pare fatal și definitiv „celine-ană”, și deci în bună măsură muzeistică.